Din pix in plex

Propria-mi prostie ma surprinde prin nemarginirea-i.

Eram aproape bine. Sa nu mint: eram chiar tangential bine, adica eu si Binele ne intalneam intr-un (singur) punct. Bun si ala. Ajunsesem la starea aia de cvasi-echilibru, in care nu mai aveam oroare de vid. In care nu-mi mai era teama de neant. Magistrala greseala. Caci ma durea in pix de cum aveau sa se inlantuiasca evenimentele, eram chiar dispusa sa-mi joc cea mai proasta carte cu poker face-ul indelung exersat. Si as fi putut castiga, chiar. Inteleg acum ca nu-mi era teama pentru ca, in mod inconstient aveam niste asteptari ireale si irealizabile. Eram bine doar pentru ca neuronii mei inecati in litiu si brom imi inventasera un timp viitor colorat jenant in roz. Da, dar roz si jenant cum era, era asa de caldut si de luminos incat ma tenta teribil si-mi parea al naibii de viu.

Am lasat garda jos, jos de tot. Undeva sub nivelul marii. Si uite-asa m-ai surprins nepregatita si m-ai lovit miseleste. Fix in plex. Exersasem demult functiile mixte ale defensivei atacatoare, dar in imbecilitatea-mi ingenua, le-am lasat de-o parte, ca nefolositoare in preajma ta. Prin urmare, asa-mi trebuie. Imi caut de cateva ore respiratia si pulsul, fara succes. Mi-as cauta si lansatorul de rachete, daca lupta asta ar mai avea vreun sens. Ti-a trebuit mai putin decat i-a trebuit Israelului sa incalece lumea araba de Yom Kipur. Si umilinta mea a fost mai mare decat cea a Egiptului in ‘73. N-am avut timp sa ridic nici un avion de la sol si nici un gand din cutia craniana. Abia am atins cu varful piciorului pamantul ca m-ai si trantit inapoi in praf. Zambind multumit. Prea bine. Acum lasa-ma sa mor. Caci daca nu mor acum, vei plati scump, oh! vei plati cu mai mult decat Ierusalimul metaforic, atat de drag sufletului tau! Ucide-ma cat sunt inca jos. Nu-mi lua dreptul la o moarte demna. Caci daca demnitatea mi-e terfelita, mi-o voi dori intreaga iar, cu orice pret, chiar si cu acela al sfarsitului de martira stupida a unei cauze pierdute. Ucide-ma, caine, si traieste fericit!

N-am mai scris

N-am mai scris nu pentru ca n-as mai fi avut ce, n-am mai scris pentru ca am ales sa nu mai vreau sa scriu. Scriu cand ma doare, cand ma framanta istovitor, cand ma sfasie : bucata de carne sangeranda, langa bucata de carne sangeranda. Am vrut sa nu ma mai doara si n-am mai scris, amagindu-ma. Pentru ca, recitind uneori, empatizam intr-atat cu eul din trecut, incat redeveneam acel eu, retraiam sfarseli voit uitate. Si urmele gandurilor de atunci deveneau reale, ca intr-un film cu zombies, care o data iesiti din morminte, deveneau nemuritori. Traiam printre cadavre vii cu hauri viermanoase in gaurile ochilor storsi.

Cautam un catharsys la care ajungeam prin chinuri cumplite. Si rememorandu-l, cadeam la nesfarsit in aceeasi prapastie infinita dinaintea-i.

Aceleasi povesti s-au intors la mine si m-au bantuit intr-atat, incat intr-o zi m-am trezit zambind cinic lobului frontal. Dupa un social breakdown de toata frumusetea, m-am trezit imuna fata de lume si de mine insami. Si poate ca asta e pacea mult visata. Sau poate doar am cazut in hybris si-mi sunt autosuficienta din ineptie. Oricum ar fi, plutesc dulceag spre orizont si valuri verzi imi mangaie superficialitatea oglindita in ea insasi.

Despre oameni si soareci. Si sobolani

Ma intreb cum de imi e atat de usor sa trec cu seninatate de la o extrema la alta. Cum te pot trata pe tine ca pe un supra-om si pe el ca pe o fiinta inferioara, subdezvoltata si nefolositoare, cand el ma trateaza ca pe o zeitate, iar tu ca pe un animal de companie? De ce nu exista armonie, ci doar complementaritate?

Telefonul a sunat aseara de cel putin 6 ori in numai cateva minute. Nu i-am raspuns, nu m-am simtit nici macar vinovata. I-am servit o posirca ieftina pe post de explicatie valida si m-a durut in cot de ce-a simtit. Si nici macar acolo. Se zbate, se chinuie, se implica. E mai amorezat decat un fluture de becul cu neon si multa vreme mi-am spus ca asta vreau, dar cand pica din cer asa subit si inopinat, nu stiu cum sa scap din lat si sa sting lumina. Asteptam asta de la tine. Si poate ca substitutele nu ma multumesc inca, desi ar fi fost frumos. Il torturez cu buna stiinta, ii cant din flaut si el se arunca hipnotizat in rauri, se ineaca si se intoarce. De unde atata abnegatie? Are oare senzatia ca nu sunt fundamental rea? Se inseala. Instinctul meu de sobolan ma ghideaza prin labirinturi subterane, dar mereu catre tine. Nu-i pot reprosa nimic. Si totusi, nu pe el il vreau. O simte, il doare, iar mie nu-mi poate pasa mai putin. Un alt hamster intr-o roata de palstic, alearga buimac si crede ca avanseaza. Ca el, ar putea fi multi altii. Si daca mi-as bate putin capul, mi-as face un laborator pentru experimente sadice. Dar ma plictisesc.

 Ca tine nu-s multi. Din masochism si din amor ghebos, eu vreau stapan. Iar cand il am, ma plang si nu-mi convine. Apoi ma revolt si musc, in speranta ca turbarea mea fragila te poate ucide. Insa ma sperii la gandul ca ti-as putea face rau si refulez salbatica pornire. Cine sa ma mai inteleaga?

De profesie, macrou

Ma plangeam acu’ ceva vreme ca nu mi se mai intampla lucruri palpitante. Ca am intrat intr-o rutina obositoare si ingalbenita, cu iz de baltoaca statuta.  Si ceream providentei valuri de adrenalina si ritm cardiac alert, spre infarctic. Cere si ti se va da.

Cand m-a sunat L. sa-mi spuna ca la scoala de corectie la care lucreaza tocmai aterizase un pusti din Romania, care nu vorbeste aproape deloc franceza si m-a rugat sa o fac pe tranzlatorul, am simtit ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Am strigat un Evrika! (in gand, pentru ca eram intr-un metrou aglomerat si as fi speriat cetatenii din jur) si am inceput sa-mi frec mainile, gandindu-ma ce bucatica buna de interviu infractoricesc voi avea de adaugat la dosarul meu de cercetare pentru sfarsitul masterului. Am senzatia ca oamenii astia care lucreaza cu delincventi, au un mod usor isteric de manifestare si un fel de paranoia generalizata la toate nivelurile existentei lor – mi-au propus sa vorbesc cu kid-ul la telefon. Eu nu si nu, Batman, Batman, ca sa ma duc la fata locului si sa-l cunosc personal. Si te pui cu nebuna? M-au lasat.

Am bajbait vreo doua ore in jurul unui cimitir din banlieu (asta era principalul reper pe care mi l-au dat) pana sa gasesc casa cu aspect de piatra ponce in care tinerii criminali, violatori si dealeri isi petrec timpul. Buuun… Ma asteptam sa gasesc un biet orfan (asa mi se sugerase), speriat, confuz si relativ inocent (fusese prins de politie in timp ce fura o sticla de Cola dintr-un supermarket); am dat peste un tip curatel, sigur pe el pana la infatuare, cu o cautatura piezisa si ironica. In cateva secunde mi-am dat seama ca sunt de o naivitate rara. Dupa ce mi-au explicat pe scurt ce tip de informatii vroiau sa afle cu privire la P. (el, carevasazica), ne-au lasat singuri intr-un birou cu geamuri in loc de usi.

Si ca sa nu mai lungesc povestea, am sa va spun doar ca prostituatele pariziene au uneori pesti romani. Si minori. Ca povestile de groaza cu liniute sniff-ate cu bancnote de 100 de euro, urmate de tiruri in aer cu arme de provenienta ruseasca, ce au ca singur scop terorizarea nefericitilor din cartier nu sunt simple povesti. Ca masinile care dispar din parcari, ajung de multe ori pe fundul vreunui rau, facute praf in prealabil intr-o varianta upgradata a jocului de-a hotii si vardistii. Ca sunt oameni al caror sistem de valori include o singura variabila: banul. Ca un manelist ca Guta (preferatul lui P.) este ingropat intr-o singura seara, pentru o singura lalaiala, in banii stransi prin cracanarea a n+1 tarfe din Place de Clichy intr-o luna intreaga. Ca ecuatia vietii unui peste (zis macrou pe plaiuri francofone) este una alambicata si, tragand linie, ramai de cele mai multe ori cu zero barat sau cu cativa ani buni la mititica. Zero barat pentru ca nu din sudoarea fruntii obtii un profit oarecare, deci e mult mai usor sa-l zvarli pe ruleta (doamne, cum ii mai place ruleta lui P.!), pe guti, pe doua iesiri in discoteca. Pe nimic, in fond.

Interzisul

Ah, la naiba! m-ai tulburat! Si-acum imi alearga prin vene limbi de foc si smoala topita, ma arde dorinta pacatoasa si rosie ca o capsuna infipta insolent in frisca. Te vreau si nu te pot avea; ma vrei, dar la ce bun? Ma chinuie tumultos o imagine artificiala ca o carte postala veche, indoita, cu trei colturi roase. Ma invart prin camera si-un leu tanar, in cusca lui de menajerie, ar fi mai linistit si mai impacat cu lumea decat mine. Eu bat din calcai si mototolesc hartii utile si inutile. Si-as schimba amintirea a trei zile dintr-o vara iubita si pe veci pierduta pe trei secunde in bratele tale, dar nu stiu cui sa propun targul. Ah, ma scot din minti toate refularile astea ridicole, dar necesare sanatatii psihice! Ma exaspereaza sangele care-mi galgaie in tample, rostind numele tau, pe silabe. Ma ustura dorul, ma gatuie, am asfixiaza. Si da, e imposibil, o stiu la fel de bine ca si tine, dar uite ca tocmai interzisul dintre noi ne apropie. Fii tu cel matur, cel responsabil si opreste-mi delirul. Opreste-te. Nu te opri.

Amintiri din viata netraita

Nici bine, nici rau, nici din plin, nici pe apucate. Absolut deloc. Si n-am trait-o nu pentru ca n-as fi stiut cum, ci pentru ca n-am mai avut rabdare. Ei bine da, se intampla cate-o data sa nu ai rabdare sa-ti traiesti viata. Si dezertezi. Cum nu s-au inventat curti martiale pentru dezertori de acest fel, nu te va lega nimeni la ochi cu o esarfa alba si nici nu te va impusca vreun pluton de executie intr-o curte intunecoasa. Nu-i bai, demonii nu vin mereu din exterior.

Din viata netraita, din care mi-am luat jucariile si-am plecat, imi aluneca uneori in constient fasii de orizont sub mare, sau deasupra ei, in functie de starea de spirit. O dunga de val care dezmiarda ganditor nisipul albastrui, o scoica deschisa alb in abis, un zambet furat la rasarit si uitat apoi pe te-miri-unde. Eu n-am ce face cu amintirile, de fapt nu prea stiu ce-i de facut cu ele.

Acum mi se nazare ca nu-mi ajunge rabdarea nici pentru viata asta, si-as vrea sa ies din ea blonda. Totusi, imi bate in continuare un val alb in timpan si, sub orice culoare, sub orice peruca, presupun ca voi avea mereu atitudinea unei fete ratacite, naufragiate voluntar, cu parul ravasit, dar cat se poate de negru.

Unde (si cum) naiba va gasesc?

***In spiritul si armonia minunatului Valentine’s ***

Am senzatia ca emit ultrasunete, ca liliecii. Dar niste ultrasunete mai speciale, pe care le aud numai barbatii cu severe probleme emotionale. Dereglatii, nevrozatii, incapabili sa se implice intr-o relatie normala, psihopatii, suferinzii de sindromuri oedipiene, manipulatorii, mincinosii, cleptomanii, alcoolicii mai mult sau mai putin anonimi, schizofrenicii, schizoizii. Si cum aud ei asa cantecul meu de sirena confuzata profund de lumea inconjuratoare si de conceptul asta steril, caruia i se spune uneori dragoste, vin buluc, fiecare cu tulburarile lui de personalitate in traista. Si uite-asa, eu cu scrantelile mele, ei cu ale lor, le punem la comun si le impartim frateste. Nu stiu ei cu ce se aleg dupa aia, eu ma aleg in orice caz cu toate ticnelile lor. Asa… ca suvenir, probabil.

Scotocind prin albumele vechi (reale si virtuale), am descoperit oripilata acelasi barbat. Cu alte chipuri, cu alte povesti, cu aceleasi caracter infect. N-am sa cad in capcana lui “asa sunt toti”, caci ar fi stupid. Am cunoscut, evident, si exceptii. Totusi, in cele mai multe dintre cazuri, recunosc, va aleg al naibii de prost. Si nu, nu e nici pe departe vina voastra (asta din seria “it’s not you, it’s me” ). Problema e undeva prin mine. Nu mi-e tocmai limpede pe unde; psihiatrul ma tot trimite in copilarie, dar m-am saturat si de asta si de interpretarile lui trase de par, ca de mere padurete. Ma zvarcolesc incercand sa scap din cercul vicios in care m-am inchis prosteste si nu prea-mi iese. Cumva, greu de zis cum, ideal-tipul barbatului cu care intru in rezonanta ma deranjeaza infiorator. Schimbati-ai paradigma! imi ura un prieten binevoitor si zau ca as face cum spui, daca as sti cum. Intre timp, ma minunez si eu de menajeria imbogatita treptat si fundul curtii, de camerele capitonate si de camasile de forta colectionate atent, pe spranceana.

Va las sa va bucurati, (daca puteti) de ziua asta magica – yeah right. Si daca mai cunoasteti nevrozati, nu mi-i prezentati. Ne gasim singuri.

Placeri vinovate

*** Leapsa primita de la Gia ***

Ma cheama Anna, ocazional, in noptile in care nu vreau sa las urme de nici un fel. Si ma amuz malitios, lasand o data cu pseudonimul si numarul de telefon gresit. Mereu acelasi. Am sunat azi sa verific daca sunt mesaje pentru Anna. Mi-a raspuns o fetita care, auzindu-mi intrebarea deplasata, a stigat-o scurt pe mama: “E Anna”. Si mama a venit plina de speranta si de spume. Mai ales de spume. Spunandu-mi ca e domnule o problema cu Orange-ul, pentru ca primeste mereu apeluri pentru mine. Tarziu in noapte. Si are doi copii mici. Pe care ii trezesc din somn indivizi dubiosi, care suna de prin baruri, pe jumatate ametiti. N-a pus nici o clipa sub semnul intrebarii onestitatea mea improbabila. Culpabilizez.

Ma intorc uneori in trecut cu o masina a timpului aflata in cutia de rezonanta a unei chitare sparte si lipite cu Poxipol transparent. O data m-am intors in urma cu 6 ani, pentru 6 ore. Apoi mi-a fost foarte greu sa ma readaptez la prezent.

Pedepsesc razand copiii, caci aproape ma gadila sa-i vad contrariati, sperand in salvarea care nu va aparea de niciunde; si nu cred in nici un fel in incretirea sprancenelor in semn de protest. Si i-am auzit spunand ca as fi sadica. Eu?!

Privesc fix in ochi (si foarte obraznic) necunoscuti atragatori, mai ales in metrou, mai ales de plictiseala. Pana cand rosesc (ei, normal) sau intorc privirea. Si imi impiedic cu greu un zambet diagonal cand se uita pe furis, fastaciti si jenati. Daca ai sti, te-ai supara foarte tare.

Sa…

Sa-ti pui in cap sa nu-l mai atingi, sa nu-l mai saruti pana cand nu vei avea mintea limpede. Sa-ti deschida trist usa si sa te lipeasca de perete, sa-i simti buzele calde rascolind, undeva in adancuri, sufletul intreg. Sa uiti pentru ce venisei. Sa-l indepartezi fara vlaga, sa-l vrei cu o pasiune bolnava si nebuna, dar sa stii ca trebuie sa pari zen. Sa-ti dai toata silinta sa nu-ti tremure genunchii si vocea. Sau macar sa nu observe el ca tremura. Sa ii vorbesti stins despre ultimele banalitati, sa incerci sa-ti iei gandul de la durerea sfasietoare din piept si ochii de pe bratele lui care ti se par si mai frumoase. Sa-ti versi amarul fara nici un chef, stiind ca e conditia necesara pansarii ranilor. Sa-i sorbi cuvintele si tristetea cu setea ratacitului in Sahara. Sa ai chef sa-i musti buza de jos. Sa ii dai mana la o parte, cand iti mangaie tulburat parul. Sa-ti zici ca daca parul ar putea vorbi, te-ar da de gol. Sa taceti amandoi, intr-un tarziu, epuizati. Sa priviti cerul, rasturnati pe spate in patul verde, sub fereastra, sa treaca norii cu viteza ametitoare, sa iasa soarele, intai bland si palid, apoi nervos si naucitor de puternic. Sa va arda. Sa te concentrezi asupra reprosurilor pe care le ai de facut, asupra contraargumentelor imparabile pe care reusesti fara probleme sa le construiesti in situatii de criza. Sa-ti dai seama ca nu-ti poti dezlipi privirea obraznica de buzele lui pline, de pieptul lat, ca in pupilele negre se deschide abisul care te inghite lacom, catifelat, amar si dulce . Sa-i spui ca ai nevoie de timp. Sa nu te auda. Sa te incolaceasca cu dreapta, sa nu te poti misca. Sa te priveasca doar si sa simti fiorul care te patrunde electric si insolent. Sa te starneasca mai mult neputinta si sfarseala din tendoane, sa iti doresti sa te apropie mai tare, desi ar fi imposibil. Sa il doresti cu furie, cu aroganta, cu patima. Sa vrei sa te pierzi in delir si sa nu-ti mai gasesti drumul. Sa se opreasca timpul. Sa va iubiti cu disperarea sfarsitului de lume. Sa-i simti mainile dezmierdand violent, cu deznadejde. Sa-i simti carnea arzand sub unghiile incrancenante in muschii omoplatului, trupul frematand exasperat, sa se rupa filmul. Sa te dezmeticesti tarziu, in timp ce cumperi de la Fnac o carte care trebuia deja citita. Sa te intrebi daca ai facut o greseala, dar sa nu-ti pese cu adevarat.

Cap ou pas cap?

Intrebarea e pentru tine si mi-o poti re-expedia cand vrei. Voi fi intotdeauna gata sa accept provocarea. Si nici molozul nu-mi da fiori. Nici moartea. Pentru ca nimeni in afara de tine nu stie cine sunt. Si nimeni nu intelege absurdul dintre noi si de ce ma subjuga. Ca ne leaga lucrurii stranii, e o evidenta. Tu stii bine “cum”-ul. Si daca-ti arunc un “même pas cap”, vei sti sa-l ridici. Jocul a inceput demult si a venit vremea sa te intreb din nou, cu toata seriozitatea ludica, de care dam amandoi dovada: cap ou pas cap?