provoc’

Stii ca provoc. Pentru reactii. Pentru imagini rasfrante imprecis in oglinzi deformate. Pentru flatarea unui alter-ego histrionic.

 Intarat, atat. Din pura placere. Pentru ca privirile contrariate au asupra mea efectul cafelei turcesti. Pe care o beau fara graba, cu ochii pe jumatate inchisi, cu tresariri orgasmice.

Instig. Uneori violenta e benefica, nu predica inainte sa incerci. Starea de surescitare, in care te pot aduce fara prea mult efort, ar fi favorabila crimelor, in sens larg. Dar toata energia clocotind fierbinte, canalizata diferit ?

Asmut. Si ma amuza. Starnesc, imping brutal, busculez, hartuiesc simbolic. Nu menajez. Sunt cauza unui perpetuum mobile impropriu. Incoerent. Imoral. Indecent. Motivul eruptiilor vulcanice si cutanate. Pretextul razboaielor stradale. Mobilul nelegiuirilor, faradelegilor. Al selectiei naturale. Al ameliorarii speciei. Patricidul.

Nu simt nevoia sa ma justific pentru nimic din toate astea. Tu stii prea bine pentru ce o fac. Si pentru cine.

Contradictii contradictorii

Stii starea aia inexplicabila in care, ar fi de inteles, chiar « normal »  sa-ti fie rau,  dar, fara nici un fel de coerenta cu logica, iti e al dracului de bine ? O traiesc. O urasc. Dar o iubesc.

Ma anunti ca ai sa-mi tai curand, foarte curand un brat, iar eu sunt cuprinsa de o exuberanta de zile mari, ochii mi se lumineaza de zambet si as imprastia topaind fluturasi si floricele viu colorate peste lumea intreaga.

Mda. Se prea poate sa fiu sub influenta stupefiantelor, stupefiantul meu principal fiind, evident, tu. Stiu ca doza de tine e pe sfarsite, incerc deci sa folosesc proportii judicioase, bine echilibrate, dar ma trezesc prizandu-te cu totul, dintr-o data. Overdose ? Dar prefer sa mor fericita.

Mi-ar placea totusi sa pot face ceva. Poate ca asta si incerc, de fapt. Dar perindarile prin « ei » nesemnificativi nu ma fac decat iremediabil disponibila unui « tu » indisponibil. Si la ce bun ca ma iubesti cu fiecare celula, la ce-mi foloseste toata dragostea care-mi consuma oxigenul din globulele rosii, care ma asfixiaza si ma abrutizeaza ? Pentru ce imi trebuie tot haosul interior ? Toata sfarseala din terminatiile nervoase ? Nu pot spune pentru ce, stiu doar ca-mi trebuie.

Construiesc, darami, reconstruiesc, daram, reconstruiesti. In permanenta. Ne facem. Si creatia reciproca e anevoioasa si doare. Aproape pentru fiecare caramida din zid, zidesc pe cineva. Uita-te, numai uita-te la mine ! Ii dor. Le fac rau fara sa vreau sa le fac rau ; sunt, de altfel, la fel de nevinovata ca o tornada. Sa blestemam zeii !? Ce-am rezolva?

Am ajuns in punctul in care ne exploram mistic. Iti vorbesc despre ea si cred ca esti singurul care nu ma crede nebuna pentru ca am inceput sa cred. Imi povestesti Visul; si doamne, am asteptat ani de-a randul sa-l aud, sa ti-l sorb de pe buze, sa-l prefac in mine. Simt ca luciditatea a ramas cumva la usa, ne asteapta sa iesim. Dar nu are loc intre noi. Nimic nu pare sa mai aiba loc intre noi. Si totusi, ceva imi spune ca ne vom devora ca doi monstri mitici, incapabili sa traiasca impreuna, incapabili sa traiasca separati.

O stii? starea aia de draceasca bucurie, nefondata pe nici un fel de argument ? Starea in care ar trebui sa mori de covarsitoare tristete, dar in schimb dansezi nevrotic pe morminte ? Cu vii, cu mortii…? Simti ritmul tobelor ? Vibrezi o data cu tam-tamul ?

Ready

Mi-am ascutit indelung sabia cu o bucata de gresie. Incet, aspru, apasat. Am studiat planurile, hartile si pozitiile adversarului, am trimis spioni in recunoastere. Invizibili, discreti. Nemilosi. Am parjolit campurile, dealurile si culturile, am otravit fantanile toate. Chibzuit, calculat, incurabil. Am motivat hoardele. Le-am promis barbarilor mei mana libera pentru toate jafurile, violurile, torturile si crimele imaginabile. Numai sa invinga. Sa nu crute pe nimeni. Sa infiga cu sete steagul nostru negru in cadavre calde, in inimile inca pulsand. Sa mutileze, sa schingiuiasca, sa omoare incet, in chinuri infioratoare, sa ingrozeasca, sa semene teroare. In cazul unei infrangeri, le-am promis aceeasi soarta pe care le-o pregatim dusmanilor.

Iar acum, mana dreapta s-a infipt in coama incalcita a armasarului. Il aud sforaind si sangele imi curge mai fierbinte si mai vascos prin vene. Dintr-o singura miscare ma ridic in sa si-l simt tremurand a nerabdare, batand furios din copite. Ii simt greabanul incordat si spatele arcuit frematandu-mi intre coapse, iar asta imi aduce cumva aminte de tine. Dar nu mai e vreme sa-mi incarc gandurile de greutatea-ti apasatoare, il strang violent cu genunchii si eliberez capastrul, trimitand o ultima ruga lui Kandaon. Va fi primit jertfa facuta ieri la apus ? Stupidul sol nu murise de-ndata, zeul ar putea fi manios. Dar nici asta nu conteaza acum, caci armasarul galopeaza salbatic, coama neagra imi biciuieste chipul si-l lovesc scurt intre coaste, transformandu-l intr-o bestie cruda si brutala, gata sa calce peste morti si raniti in agonie. Sforaie intr-una si-mi trimite stropi reci in obraz, care se amesteca grabit cu stropii de sange care tasnesc din beregata taiata a unui barbos cazut in stanga mea. Scot sabia din teaca si o invart de doua ori deasupra capului inainte sa retez din umar bratul unui tanar razboinic ce ma priveste in ochi. Urletul de durere zguduie valea intreaga, armasarul meu negru se opreste speriat si sare in laturi. Tanarul urla, dar ma priveste in continuare fix in albul ochilor, barbarii mei racnesc si ucid, si-n valtoarea inclestarii imi arunca din cand in cand priviri intrebatoare. Atunci linistesc calul, il intorc in loc si, ridicand sabia, imi lipesc lasciv limba de lama de otel, privind inca in ochii lui verzi tanarul dusman cazut acum din sa. Gustul sangelui ma umple de epinefrina si ii curm suferinta in zbieretele inumane ale barbarilor mei fiorosi.

Acum sunt gata. Razboiul poate incepe. For you, my king. Pana la ultima picatura de sange si de viata.

Baby oil

Trupul mi-e plin de uleiuri si sufletul de unsoare. Unsoare. Un soare? Un fel de ulei de motor amestecat cu untura de oaie si petrol. Imi ingreuneaza penele si valul nu ma mai poate tine la suprafata, oricat de pescarus as fi.

Cleios, sufletul se prabuseste in sine. Ma inec in mine, de atata eu. Duplicitate. Imi place si nu-mi place ipostaza asta. Intr-un fel e cea mai buna confirmare. Legiunea de onoare si salve de tun. Perfecta moneda de schimb pentru amintiri otetite si priviri prea grele. Zambesc satisfacuta. Oglinda imi trimite o imagine sublimata de propriu-i narcisism. Eu. In toata splendoarea, Eu. Cu pielea umeda si alunecoasa, imbibata in baby oils. O alta obsesie. Baby oil. Nu-mi lipseste de vreo sapte? poate chiar opt ani. Pentru ca mirosurile imi sunt gravate in lobul temporal pentru eternitate. Amestec de feromoni si apa de mare, nisip si scoici, stanci si noapte. Da, miroase a stele cazatoare si stropi imprastiati de delfini in dansuri mistice.

Atat imi straluceste pielea, incat m-as tavali in cimbru, rozmarin, sofran si salvie, m-as stropi  din abundenta cu vin alb si m-as pune la soare sa ma coc. Incet si pe indelete. M-as mai intoarce din cand in cand si pe partea cealalta. Si apoi mi te-as servi cu o garnitura de ciuperci cu smantana. Sigur nu te-ai opri pana la ultimul oscior. Nemancatule.

Multumesc

Trebuie, trebuie sa-ti multumesc, baby. Pentru ca, datorita tie si numai tie, inima mea devine un muschi atrofiat, inutil, desuet. Aveam stupida senzatie ca rolul ei este sa bata de doua ori mai repede pentru tine, dar sincer, nimicnicia ma multumeste deopotriva. Reconvertirea-i in simplu organ vital, care isi urmeaza contractiile regulate fara nici o urma de sublim, dupa ce ti-a servit ani de-a randul drept piñata, o face poate triviala, banala, vulgara si lipsita de originalitate, dar ce-i cu asta ?

Fara ea, sunt libera de acum sa ma transform intr-un monstru mic, negru si fara sentimente, sunt libera sa traiesc mecanic, sa zambesc masinal, sa actionez dogmatic. Fara apasarea nemuririi, sunt libera sa mor cand vreau eu, sa renasc cand imi place. Si mortile astea repetate ma bucura intr-un mod destul de sinistru, caci mor fara incetare, zi de zi, de mai multe ori pe minut, mor din diverse motive, dar zambesc dintr-unul singur : sunt libera.

De azi pot sa fiu orice vreau sa pot fi, imi aleg tacticos din catalogul cu “things to do” pe cele mai traznite, pe cele aflate la limita rationalului, caut catharsisul in afara mea, caci inautru nu mai gasesc mare lucru, de cand cu toata libertatea asta nou descoperita. Caci libere s-au trezit ca sunt si gandurile si mi s-au imprastiat care-ncotro. Liber a devenit si liberul arbitru si alege de atunci doar ce ii maguleste orgoliul. Liber e si locul tau in pat, dar despre asta nu vorbim acum, pentru ca durerea nu a luat inca nici un concediu.

Iti sunt, deci, profund recunoscatoare pentru ca m-ai scos din naivitatea visatului cu ochii deschisi, pentru ca ai ucis fara sa eziti complet nefolositorul copil din mine : ma tragea inapoi, asa-i ?

Galopez fara directie si fara destinatie prin praful ridicat de intrebari dezorientate. Gonesc smintita si turbata pe campia parjolita voluntar din calea dusmanilor mai mult sau mai putin imaginari. Tresar auzind voci care nu exista in realitatea asta. Dar sunt libera si, in nebunia mea, poate ca sunt chiar fericita. Caci fericiti cei saraci cu duhul… Si fericiti cei cu inima de polistiren expandat. Amin.

Pai…

Cred ca stiu ca, simt ca, sper ca, vad ca. Dar degeaba. Pentru ca nu pot sa. As vrea sa inteleg daca, sa deslusesc daca, sa strig parca. Si totusi nu pot sa. Ma intreb cum, reusesc cum-necum sa empatizez limfatic. Sa las paianjenul sa-si teasa plasa in craniul sec, uscat, atrofiat, ahtiat dupa. Dupa ce?

Dupa ce ma hranesc cu litiu si amintiri amare, mi se acreste sufletul instantaneu cand. Si nu numai cand. Ci chiar si dupa ce. Si inainte, mai ales. Privesc fara interes defilarea incompleta de ganduri sugrumate la jumatate. Jumatati de jumatati de jumatati de sfarseli nesfarsite. Despre care nici nu vreau sa pricep ceva anume. Respir pentru ca. Caci altfel…

Nici nu mai stiu de unde plecasem. Iar de ajuns, sunt departe sa stiu unde. Probabil e si asta complet nerelevant. Altfel nu inteleg cat. Cat de cat, cred ca traiesc, totusi. Cat, ramane de vazut. Pai… paianjenul e inca atarnat de tavan si n-am sa-l strivesc, eu nu strivesc, nici Blaga.

Chicken game

N-am sa virez prima. Oricat de mult as vrea, oricat mi-as spune ca e alegerea cea mai inteleapta. 

 Daca m-ai cunoaste catusi de putin ti-ar fi si tie limpede ca sunt aici ca sa castig sau sa mor; nu exista cale de mijloc.

Si poate ca ura care ne mistuie aproape in acelasi timp, aproape in acelasi fel in care ne devoreaza si dragostea, ne impinge mai degraba la autodistrugere decat la resemnare. Recunoaste ca vrei un impact nimicitor, o coliziune halucinant de violenta, la toate nivelurile, in toate modurile omeneste posibile. Vreau sa te am sau sa te omor, am trecut zambind dispretuitor peste “love or leave me”. Leave me nu mai e o varianta.

Asa ca love me, or die. Si motorul maraie infundat si amenintator.

Nu, n-am sa virez prima. Si daca te intrebi cumva daca afirmand asta apasat, scuipand printre masele determinarea de a te izbi in plin cu toata setea, nu incerc sa te destabilizez sau sa te duc de nas, afla, iubitule, ca nu ne aflam in dilema prizonierului.

Eu n-am sa virez, nu, n-am sa virez deloc.

Ger, lacrimi si mingea anti-stress

Trecuse binisor de miezul noptii. Vagonul mirosea incert a urina, iar eu incercam sa-mi incalzesc mana inghetata mai devreme pe o tigara si jumatate, asteptand trenul pe un scaun rece si galben la Cite Universitaire.

M-am asezat din intamplare in fata ei. Nu vazusem ca plange, altfel as fi evitat contacul vizual cu suferinta. A mea imi este, serios, de ajuns. Isi bagase telefonul in buzunarul vestei si plangea cu sughituri. N-am stiut ce sa fac mai mult decat sa o intreb daca “ca va”, desi raspunsul era vizibil.

A zambit printre lacrimi si ochii bulbucati si albastri mi-au parut inspaimantator de goi. Durere, durere resemnata, durere muta, sfasietoare. M-a patruns privirea ei tanguitoare si m-am apucat sa scotocesc mecanic si grabit in saculetul cu goodies pe care il primisem la iesirea de la petrecere. Pipaisem pe intuneric o minge anti-stress printre cateva pixuri BlackBerry si alte cateva tampenii inutile. Torch-ul nu l-am castigat eu, normal.

Am gasit-o, impachetata intr-un plastic fosnitor si i-am intins-o zambind stanjenit : “e anti-stress” i-am spus prosteste, realizand in aceeasi clipa ca verbalizez in mod exceptional numai evidente.

A zambit larg si stramb, a luat-o si a inceput sa planga mai cu foc. Bunavointa strainilor in momente din astea are efect catalizator. Peste cateva statii se mai potolise, dar eu imi inghiteam cu greu lacrimile pe care le simteam urcand din adancurile fiintei. Cand a coborat, la Croix de Berny, mi-a multumit recunoscatoare, desi nu facusem mare lucru. I-am fost recunoscatoare ca am putut sa plang linistita cu fruntea sprijinita in pumni.

Femeia de pe scaunul celalalt se uita la mine ca la o scelerata. Nici nu ma asteptam sa priceapa. Plangeam in parte de mila ei, a noastra a tuturor, (neputincioase fiinte in fata nemiloaselor sentimente!), in parte pentru ca mi-e al dracului de dor de tine si sampania de mai devreme in loc sa ma anestezieze, imi sporeste mai degraba luciditatea, si in parte pentru ca imi placea prostia aia de minge anti-stress…

Desistare

Nonsalant. Fara regrete, fara entuziasm. Desist. Din toate rolurile sociale pe care credeai ca mi le poti atribui. Nu-mi mai asum niciunul. Nu-mi mai trebuie, nu-mi mai produc nici o satisfactie, nici macar temporara. Ma lasa rece. Ma lasi rece, de asemenea.

Am lucruri de facut. Dar nu aici. Nu acum, nu asa. Drumul ma cheama, imi murmura numele plopii de pe marginea unei sosele sovietice. Plonjon imaginat intr-o alta era. O ultima tigara inainte de a porni motorul.

Nu-mi sta in cale; nu-mi sta in fire sa intorc capul. Nu-mi confunda amaraciunea cu vreo oarecare forma de tristete. Si nu-ti face griji, deceptiile au devenit un carburant oportun in vremuri de penurie. Iar azi am facut plinul.

Acum, fuck off.

Putulica nu a mai crescut.

Eu am asteptat-o rabdatoare, pana pe la 12 ani. I-am lasat timpul necesar, am tot sperat, am rugat-o frumos. Nimic. Magarita. De cate ori intram in toaletele baietilor, pana spre clasa a 3-a, a 4-a, imi imaginam cat va fi de usor cand voi putea in sfarsit face pipi din picioare, cum se cuvine. Asta si pentru ca nu ma invatase nimeni cum se face pipi cand ai fustita. Asa ca, in loc sa o ridic ca toate fetitele, eu o lasam in vine. Imagineaza-ti, baby, wc-urile alea turcesti, cu apa care mustea invariabil pe langa sandalele mele de lac, cumparate de mama, in care inmuiam involuntar cate un colt din nenorocita aia de uniforma in carouri, pe care o uram de moarte. Am asteptat-o, spuneam, pana la 12 ani. Si atunci, surpriza, mi-au crescut sanii, dar putulica tot nu. Mnea… ghinion.

Bine, asta nu m-a impiedicat nici o clipa sa ma comport de parca as fi avut-o. La box tot de-aia m-am dus. Pentru ca, desi n-aveam putulica, aveam c… dar lasa asta, altceva vroiam sa-ti spun. Imi dau seama acum ca natura ne plasmuieste dupa un mecanism dubios. Ca ne nastem fara sa o cerem si ca suntem determinati de diferite variabile independente de liberul arbitru. Ca nu alegem nici tara, nici categoria sociala, nici familia in care vom ateriza. Desi toate astea ne modeleaza, ne slefuiesc, ne predispun la anumite comportamente sau traiectorii. Dar ca se poate lucra cu materialul din dotare, oricare ar fi situatia.

Si, in fond, daca m-as fi nascut un baietel agitat, nu am mai fi fost azi impreuna. Sau poate ai fi fost tu fetita, in cazul asta. Ah, mi-ar fi placut sa fii o fetita cu carlionti pe care sa o cunosc in prima zi de scoala si sa o trag de codite in pauza. Sau am fi fost amandoi gay, mai stii? In orice caz, ne-am fi intalnit cu siguranta in viata asta, stiu sigur, pentru ca, mai mult ca niciodata, azi stiu ca esti piesa lipsa din puzzle-ul sufletului meu si fara tine n-as mai fi eu ci cu totul altcineva.