Eu am asteptat-o rabdatoare, pana pe la 12 ani. I-am lasat timpul necesar, am tot sperat, am rugat-o frumos. Nimic. Magarita. De cate ori intram in toaletele baietilor, pana spre clasa a 3-a, a 4-a, imi imaginam cat va fi de usor cand voi putea in sfarsit face pipi din picioare, cum se cuvine. Asta si pentru ca nu ma invatase nimeni cum se face pipi cand ai fustita. Asa ca, in loc sa o ridic ca toate fetitele, eu o lasam in vine. Imagineaza-ti, baby, wc-urile alea turcesti, cu apa care mustea invariabil pe langa sandalele mele de lac, cumparate de mama, in care inmuiam involuntar cate un colt din nenorocita aia de uniforma in carouri, pe care o uram de moarte. Am asteptat-o, spuneam, pana la 12 ani. Si atunci, surpriza, mi-au crescut sanii, dar putulica tot nu. Mnea… ghinion.
Bine, asta nu m-a impiedicat nici o clipa sa ma comport de parca as fi avut-o. La box tot de-aia m-am dus. Pentru ca, desi n-aveam putulica, aveam c… dar lasa asta, altceva vroiam sa-ti spun. Imi dau seama acum ca natura ne plasmuieste dupa un mecanism dubios. Ca ne nastem fara sa o cerem si ca suntem determinati de diferite variabile independente de liberul arbitru. Ca nu alegem nici tara, nici categoria sociala, nici familia in care vom ateriza. Desi toate astea ne modeleaza, ne slefuiesc, ne predispun la anumite comportamente sau traiectorii. Dar ca se poate lucra cu materialul din dotare, oricare ar fi situatia.
Si, in fond, daca m-as fi nascut un baietel agitat, nu am mai fi fost azi impreuna. Sau poate ai fi fost tu fetita, in cazul asta. Ah, mi-ar fi placut sa fii o fetita cu carlionti pe care sa o cunosc in prima zi de scoala si sa o trag de codite in pauza. Sau am fi fost amandoi gay, mai stii? In orice caz, ne-am fi intalnit cu siguranta in viata asta, stiu sigur, pentru ca, mai mult ca niciodata, azi stiu ca esti piesa lipsa din puzzle-ul sufletului meu si fara tine n-as mai fi eu ci cu totul altcineva.
