Trecuse binisor de miezul noptii. Vagonul mirosea incert a urina, iar eu incercam sa-mi incalzesc mana inghetata mai devreme pe o tigara si jumatate, asteptand trenul pe un scaun rece si galben la Cite Universitaire.
M-am asezat din intamplare in fata ei. Nu vazusem ca plange, altfel as fi evitat contacul vizual cu suferinta. A mea imi este, serios, de ajuns. Isi bagase telefonul in buzunarul vestei si plangea cu sughituri. N-am stiut ce sa fac mai mult decat sa o intreb daca “ca va”, desi raspunsul era vizibil.
A zambit printre lacrimi si ochii bulbucati si albastri mi-au parut inspaimantator de goi. Durere, durere resemnata, durere muta, sfasietoare. M-a patruns privirea ei tanguitoare si m-am apucat sa scotocesc mecanic si grabit in saculetul cu goodies pe care il primisem la iesirea de la petrecere. Pipaisem pe intuneric o minge anti-stress printre cateva pixuri BlackBerry si alte cateva tampenii inutile. Torch-ul nu l-am castigat eu, normal.
Am gasit-o, impachetata intr-un plastic fosnitor si i-am intins-o zambind stanjenit : “e anti-stress” i-am spus prosteste, realizand in aceeasi clipa ca verbalizez in mod exceptional numai evidente.
A zambit larg si stramb, a luat-o si a inceput sa planga mai cu foc. Bunavointa strainilor in momente din astea are efect catalizator. Peste cateva statii se mai potolise, dar eu imi inghiteam cu greu lacrimile pe care le simteam urcand din adancurile fiintei. Cand a coborat, la Croix de Berny, mi-a multumit recunoscatoare, desi nu facusem mare lucru. I-am fost recunoscatoare ca am putut sa plang linistita cu fruntea sprijinita in pumni.
Femeia de pe scaunul celalalt se uita la mine ca la o scelerata. Nici nu ma asteptam sa priceapa. Plangeam in parte de mila ei, a noastra a tuturor, (neputincioase fiinte in fata nemiloaselor sentimente!), in parte pentru ca mi-e al dracului de dor de tine si sampania de mai devreme in loc sa ma anestezieze, imi sporeste mai degraba luciditatea, si in parte pentru ca imi placea prostia aia de minge anti-stress…
