Cred ca stiu ca, simt ca, sper ca, vad ca. Dar degeaba. Pentru ca nu pot sa. As vrea sa inteleg daca, sa deslusesc daca, sa strig parca. Si totusi nu pot sa. Ma intreb cum, reusesc cum-necum sa empatizez limfatic. Sa las paianjenul sa-si teasa plasa in craniul sec, uscat, atrofiat, ahtiat dupa. Dupa ce?
Dupa ce ma hranesc cu litiu si amintiri amare, mi se acreste sufletul instantaneu cand. Si nu numai cand. Ci chiar si dupa ce. Si inainte, mai ales. Privesc fara interes defilarea incompleta de ganduri sugrumate la jumatate. Jumatati de jumatati de jumatati de sfarseli nesfarsite. Despre care nici nu vreau sa pricep ceva anume. Respir pentru ca. Caci altfel…
Nici nu mai stiu de unde plecasem. Iar de ajuns, sunt departe sa stiu unde. Probabil e si asta complet nerelevant. Altfel nu inteleg cat. Cat de cat, cred ca traiesc, totusi. Cat, ramane de vazut. Pai… paianjenul e inca atarnat de tavan si n-am sa-l strivesc, eu nu strivesc, nici Blaga.
