Stii starea aia inexplicabila in care, ar fi de inteles, chiar « normal » sa-ti fie rau, dar, fara nici un fel de coerenta cu logica, iti e al dracului de bine ? O traiesc. O urasc. Dar o iubesc.
Ma anunti ca ai sa-mi tai curand, foarte curand un brat, iar eu sunt cuprinsa de o exuberanta de zile mari, ochii mi se lumineaza de zambet si as imprastia topaind fluturasi si floricele viu colorate peste lumea intreaga.
Mda. Se prea poate sa fiu sub influenta stupefiantelor, stupefiantul meu principal fiind, evident, tu. Stiu ca doza de tine e pe sfarsite, incerc deci sa folosesc proportii judicioase, bine echilibrate, dar ma trezesc prizandu-te cu totul, dintr-o data. Overdose ? Dar prefer sa mor fericita.
Mi-ar placea totusi sa pot face ceva. Poate ca asta si incerc, de fapt. Dar perindarile prin « ei » nesemnificativi nu ma fac decat iremediabil disponibila unui « tu » indisponibil. Si la ce bun ca ma iubesti cu fiecare celula, la ce-mi foloseste toata dragostea care-mi consuma oxigenul din globulele rosii, care ma asfixiaza si ma abrutizeaza ? Pentru ce imi trebuie tot haosul interior ? Toata sfarseala din terminatiile nervoase ? Nu pot spune pentru ce, stiu doar ca-mi trebuie.
Construiesc, darami, reconstruiesc, daram, reconstruiesti. In permanenta. Ne facem. Si creatia reciproca e anevoioasa si doare. Aproape pentru fiecare caramida din zid, zidesc pe cineva. Uita-te, numai uita-te la mine ! Ii dor. Le fac rau fara sa vreau sa le fac rau ; sunt, de altfel, la fel de nevinovata ca o tornada. Sa blestemam zeii !? Ce-am rezolva?
Am ajuns in punctul in care ne exploram mistic. Iti vorbesc despre ea si cred ca esti singurul care nu ma crede nebuna pentru ca am inceput sa cred. Imi povestesti Visul; si doamne, am asteptat ani de-a randul sa-l aud, sa ti-l sorb de pe buze, sa-l prefac in mine. Simt ca luciditatea a ramas cumva la usa, ne asteapta sa iesim. Dar nu are loc intre noi. Nimic nu pare sa mai aiba loc intre noi. Si totusi, ceva imi spune ca ne vom devora ca doi monstri mitici, incapabili sa traiasca impreuna, incapabili sa traiasca separati.
O stii? starea aia de draceasca bucurie, nefondata pe nici un fel de argument ? Starea in care ar trebui sa mori de covarsitoare tristete, dar in schimb dansezi nevrotic pe morminte ? Cu vii, cu mortii…? Simti ritmul tobelor ? Vibrezi o data cu tam-tamul ?
